ADHD - tulburare de dezvoltare comportamentală a copilului actual

ADHD – tulburare de dezvoltare comportamentală a copilului actual

ADHD sau tulburarea cu deficit de atenţie şi hiperkinezie este boala cu care copilul se naşte şi mai o dezvoltă pe parcursul copilăriei sau şcolarităţii, scoţând-o din starea de latenţă. Din studiile efectuate de către cercetătorii în domeniu, 80% dintre cazurile cu ADHD pot fi legate de factorii genetici iar restul de 20% pot fi factori declanşatori din mediului extern. Din factorii externi fac parte: mediul familial, cercul de prieteni, sursele audio-video, calculatorul, conflictele şi neînţelegerile părinţilor, crizele conjugale repetate sau expunerea în urma traumei create de separarea legală/nelegală a părinţilor, conflictele de la şcoală, mediul şcolar nonsuportiv, abandonul afectiv matern închipuit (în urma plecării mamei la lucru în altă ţară sau localitate), anotimpurile primăvara şi toamna sau chiar tranzitul lunii care sporesc agitaţia psihomotorie a copilului (după spusele mamei unui astfel de copil), tutunul şi alcoolul consumat de mamă în timpul sarcinii, stresul profesional la care este supusă mama pe perioada sarcinii.
Pentru a recunoaşte copilul cu ADHD e nevoie să ştim semnele şi simptomatologia acestei tulburări:
- copilul este tot timpul nemulţumit şi agitat, are ticuri nervoase când ceva sau cineva îl plictiseşte, nu are răbdare;
- mimica e hipermobilă, efectuează mişcări bruşte exagerate uneori, nu-şi aşteaptă rândul când se joacă şi vrea permanent să conducă jocul cu alţi copil şi eventual să şi câştige;
- consumă de 2-3 ori mai multă energie decât un copil normal (pare un izvor nesecat de energie), începe mai multe sarcini dar nu duce la bun sfârşit niciuna, unei teme alocându-i decât câteva minute;
- ,,sare” cu răspunsul înainte de a auzi toată întrebarea pusă de învăţător sau profesor;
- inteligenţa este normală, de nivel mediu la unii copiii cu ADHD sau poate fii sub acest nivel;
- trece uşor dintr-o stare în alta, e instabil psiho-motric şi nu-i poţi canaliza atenţia şi privirea decât pentru câteva minute;
- îi este distrasă atenţia de orice stimuli sonori sau vizuali oricât de slabi ar fi aceştia iar curiozitate lui caracteristică îl determină să depisteze de unde vine stimulul şi de la cine, întrerupând activitatea începută, nescăpându-i nimic din jurul său;
- are explozii de furie, dese, ieşiri neexplicate care pot genera conflicte şi comportamente violente sau agresive şi se poate accidenta involuntar;
- se plictiseşte foarte repede de un obiect şi înşiră foarte multe jucării în spaţiul de joacă;
- din neatenţia caracteristică şi conform vârstei dezvoltării fizico-psihice în activitatea de scris-citit realizează omisiuni, inversări de litere şi sunete, scris ilizibil, greşeli de calcul numeric având ca efect obţinerea de calificative proaste neconforme cu nivelul lui de inteligenţă;
- se întâlneşte mai mult la băieţi decât la fete;
- îşi face repede prieteni dar din dorinţa de dominare şi posesie generează şi alimentează noi conflicte, ducând la ruperea temporară a relaţiilor vicioase din vina lui;
- desele schimbări de la o şcoală la alta, de la o clasă la alta pot indica inadaptarea la viaţa şcolară sau neînţelegerea şi toleranţa colectivului de elevi care îl vede ca pe ,,oaia neagră a clasei” sau un copil ,,prost crescut”.
ADHD-ul poate fi întâlnit atât la copii dar şi la adulţi. În general, temperamentul întâlnit la copii sau adulţii cu ADHD este cel coleric, iar caracterul acestuia construindu-se încă de la naştere şi continuând pe parcursul vieţii ca urmare a interacţiunii acestuia cu mediul familial, cu mediul social şi cu mediul şcolar.
Colaborarea familiei copilului cu ADHD cu învăţătorul/dirigintele şi psihologul şcolar, poate îmbunătăţi integrarea şi acceptarea unui astfel de copil în cadrul colectivului de elevi, dar şi relaţiile de comunicare cu ceilalţi copii, cu celelalte cadre didactice. Din colaborarea cu psihologul şcolar atât copilul cât şi familia ar reuşi perfecţionarea şi eficientizarea relaţiilor cu cei din jur, iar prin metodele specifice consilierii psihopedagogice s-ar evidenţia sau potenţa în plan şcolar punctele tari ale copilului (calităţile lui) şi s-ar diminua din ameninţările (deficienţele şi simptomatologia specifică acestei tulburări), adică punctele slabe. Cu cât familia refuză o astfel de colaborare sau parteneriat educaţional comun în beneficiul copilului, cu atât unele comportamente negative ale copilului cu ADHD deja întărite de trecerea timpului nu s-ar corecta şi remodela. Familia mai poate cere ajutorul medicului psihiatru care prin acordarea unui suport medicamentos în urma unui consult medical al copilului ar spori eficienţa metodelor educaţionale aplicate în mediul şcolar de cadrele didactice, pentru reechilibrarea comportamentală, randament şcolar, mărirea capacităţii atenţiei, rezultate bune la învăţătură.
ADHD-ul nu se vindecă niciodată, dar depistată la timp încă din perioada preşcolară se poate ameliora pentru tot parcursul vieţii.
În concluzie, colaborarea dintre părinţi, cadrele didactice şi medici este esenţială în tratarea bolii.