Familie-Scoala-Educatie-Psihologie

FAMILIA ŞI ŞCOALA ÎN VIAŢA COPILULUI, ÎN VIAŢA OMULUI ŞI EVOLUŢIA EULUI

Cea mai veche instituţie de pe Pământ – Familia şi Şcoala, au în comun ca funcţie – EDUCAŢIA copiilor lor, realizabilă în ambele sensuri: dinspre familie spre şcoală şi invers. Rezultatul acestora este acela de a produce transformări, modificări şi dezvoltări ale individului în planul personalităţii, cognitiv şi psihomotric/psihosomatic. Finalitatea educaţiei ca sistem, mai constă în transmiterea cunoştinţelor dobândite în cadrul celor două instituţii de-a lungul vieţii de către un individ şi transmiterea lor în mediul social, modificând şi transformând grupuri de indivizi, însăşi societatea.
Copilul devine OM încă din prima clipă a vieţii, fiind educabil de-a lungul acesteia, educat numindu-se decât în momentul în care asupra acestuia s-a intervenit prin mijloace şi metode pedagogice fundamentate ştiinţific în formarea culturii individuale generale şi de specialitate, a studiilor aprofundate şi orientării profesionale (în cadrul şcolii) sau neştiinţific, sub aspectul pregătirii pentru viaţă, învăţării deprinderilor şi autonomiei personale, însuşirii identităţii personale, a limbajului, a numelui, a schemei corporale, învăţarea primilor paşi, cultivarea respectului faţă de sine şi faţă de ceilalţi, educaţia celor şapte ani de acasă, educaţie oferită şi la maturitate prin sfaturi, poveţe, exemple personale etc. (în familie).
Şcoala asigură pentru o perioada de câţiva ani de studiu, transformări psiho individuale cantitative şi calitative (dezvoltarea proceselor psihice, dezvoltarea deprinderilor înnăscute, dobândirea altor abilităţi, dezvoltarea fizică), materializate în succese personale şi profesionale ulterioare, valabile pentru toată viaţa. Familia vine cu dotaţia nativă, zestrea ereditară existentă în fiecare copil încă din momentul concepţiei şi educaţia oferită imediat după naştere, educaţia primara şi educaţia extensivă pe parcursul vieţii, iar şcoala (începând cu prima formă de învăţământ-grădiniţa şi inclusiv formele de învăţământ superior) - modelează, construieşte, potenţează, specializează copilului/adolescentului tot ceea ce-i oferă familia de provenienţă, familia în care s-a născut sau a crescut şi familia de apartenenţă, o nouă familie rezultată în urma căsătoriei tânărului care îşi desăvârşeşte studiile.
Familia ,,leagănul copilăriei”, este prima care influenţează şi acţionează asupra individului, apoi urmează şcoala, iar după aceasta mediul profesional şi organizaţional (locul de muncă), biserica, alte instituţii ale statului, grupurile de prieteni, mass-media, societatea, iar rezultatul final al întregului proces educaţional şi relaţional trebuie să conducă la formarea, construirea şi cristalizarea întregii personalităţi. Fiecare om devine o personalitate datorită familiei şi şcolii, îşi construieşte propriul drum în viaţă şi îi dă un sens existenţei sale pe Pământ.
Orice personalitate are ca element central, fundamental – EUL, care este individual, autonom, transformabil şi unic. Psihologul american William James identifică trei tipuri de eu cunoscut: material, social şi spiritual şi face distincţia între eul cunoscut (conţinutul eului) şi eul cunoscător (eul ca proces). Făcând o completare la aceste constructe personale, am mai adăugat şi alte tipuri de eu (ego) identificate pe anumite secvenţe şi aspecte din personalitatea în plină transformare de-a lungul timpului ca: eul cognitiv, eul temporal, eul creator.
Eul personal este un conglomerat din mai multe astfel de tipuri de eu, persistente în viaţa omului şi anume:
a) Eul material, corespunde eului corporal care semnifică auto-percepţia propriului corp în întregime, cu calităţi şi defecte. El apare odată cu conştiinţa de sine, în mica copilărie.
b) Eul cognitiv este subiectul uman gânditor, cu capacităţi mnezice dezvoltate prin educaţia oferită în familie, învăţarea şcolară, învăţare socială.
c) Eul social constă în imaginea socială pe care o oferă individul deja ajuns la maturitate celorlalţi prin auto-dezvăluire şi auto-descoperire a propriilor elemente definitorii.
d) Eul spiritual constă în propria concepţie despre lume şi viaţă, capacitatea de auto-reflecţie şi percepţia existenţei divinităţii în tot şi în toate, prin tangenţa la un cult religios, la viaţa monahală şi este caracteristic acest eu unui număr restrâns de persoane.
e) Eul temporal se identifică cu auto-biografia, conştiinţa traiectoriei liniei vieţii în timp sub influenţa factorilor externi educogeni (familie, şcoală şi societate) şi a voinţei proprii, specific vârstelor târzii, senescenţei, când omul îşi face un bilanţ asupra existenţei sale.
f) Eul creator este eu-l omului generator de valori proprii, creaţii originale, concepte personale inovatoare şi este specific adulţilor, geniilor.
Toată viaţa omul îşi poate identifica aceste tipuri de eu personal. Dacă nu ar fi educaţia oferită de cei doi actori principali – familia şi şcoala, socializarea, percepţia de sine şi compararea socială, omul nu evoluează în plan personal, multe laturi ale personalităţii sale nefiind dezvoltate semnificativ, nevalorizate suficient, nedescoperite, cu caracteristici personale latente.
Copilul intră de la începutul vieţii sale în relaţiile cu părinţii, cu fraţii, cu surorile şi rudele sale, apoi cu educatoarele şi colegii de grădiniţă, cu celelalte cadre didactice la şcoală şi colegi etc. lărgind mereu cercul, datorită diverselor şi multitudinii de contacte sociale cu diferiţi indivizi cu vârsta, nivel cultural şi statute sociale diferite. Omul ca fiinţă socială devine prin schimbările de roluri succesive şi consecutive: copil faţă de părinţi (la orice vârstă), este coleg faţă de semenii săi din mediul şcolar, mediul profesional, vecin faţă de conlocatari, elev faţă de profesori, părinte faţă de copii lui, soţ/soţie faţă de partenerul de viaţă, adult fiind poate fi şi părinte şi partener de joacă şi profesor pentru copilul sau copiii lui.
Atât familia, cât şi şcoala desăvârşeşte fiinţa umană prin contribuţiile şi eforturile sale conjugate, printr-un limbaj şi parteneriat comun activ părinte-profesor, acesta devenind eficient pentru dezvoltarea copilului atunci când părintele învaţă de la profesor dar şi profesorul învaţă de la părinte.
În final închei cu cuvintele lui Haim Ginott ,,Felul în care vorbesc părinţii şi profesorii îi arată copilului părerea lor despre el. Afirmaţiile lor influenţează încrederea şi preţuirea pe care aceasta o acordă propriei persoane. Într-o mare măsură, limbajul celor mari determină destinul acelui copil.” ( H. Ginott citat de Adele Faber, Elaine Mazlish în ,,Comunicarea eficientă cu copiii - acasă şi la şcoală”, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002).